Cuvîntul „nefiinţă”

Cuvîntul „nefiinţă”

„Nefiinţă”-s.f. 1.(poetic) Faptul de a nu exista, de a nu fi, inexistenţă; stare a ceea ce nu există; prin extensie neant. 2.(Înv.) Absenţă, lipsă dintr-un anumit loc (a unei persoane). Ne+fiinţă
[vezi DEX – Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR, 1984, pag.591]

„Nefiinţă”- sinonim cu : neant, abis, inexitentă
Atenţie!
Veşnicie, eternitate, nemurire, vecie, perpetuitate – se spune pentru cel (cea) care a murit şi nu se spune „nefiinţă”. Adică nu sînt sinonime cu „nefiinţă”.

FIÍNȚĂ, ființe, s. f. 1. Tot ceea ce are viață (și se mișcă); viețuitoare, vietate. ♦ Spec. Om; persoană. 2. Existență; viață. ◊ În ființă = a) (loc. adj.) existent; b) (loc. adv.) în realitate, aievea. ◊ Expr. A da ființă = a) a da viață, a naște; b) a realiza, a făuri, a concretiza. – Fi + suf. -ință.

[vezi DEX – Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR, 1984, pag.333]

În cartea Eminescu şi India apărută la Editura Junimea, Iaşi, 1978, Amita Bhose a făcut o remarcabilă paralelă între aceste opere (este vorba despre Imnul Zeului necunoscut care l-a influienţat pe Mihai Eminescu în Scrisoarea I, iar Imnul vedic despre creaţie, în realizarea poeziei Rugăciunea unui dac).A
În apendicele cărţii, ea a publicat o traducere a Imnului Creaţiei făcută de Eminescu. Pentru traducerea cuvîntului sanscrit „asat”, care înseamnă nemanifestat, existent numai în stare potenţială, M.Eminescu a creat în limba română cuvîntul „nefiinţă”.

[vezi Înţelepciune străbună-Tezaurul Românilor, Mioara Căluşiţă-Alecu, Editura Miracol, Bucureşti, 2002, pag.24]

Referitor la indicele „A” – cele două lucrări de mai jos neagă această influienţă:
a) În legătură cu aşa-zisele influeţe indice la Eminescu – vezi Studii de cultură şi civilizaţie-II-, Gabriel Gheorghe, Fudaţia Gândirea, Bucureşti, 2005, pag.36÷47.
b) Enigmele înţelepciunii eminesciene – vezi Studii de cultură şi civilizaţie-II-, Gabriel Gheorghe, Fudaţia Gândirea, Bucureşti, 2005, pag.49÷51.

Imnul Creaţiei (tradus de M.Eminescu)

Imnul Creaţiei este unul din cele mai remarcabile sūcta (imnuri) vedice.

„Atunci nu era nici nefiinţă, nici fiinţă; nu era văzduhul, nici cerul depărtat.
Ce acoperea? Unde? Sub a cui ocrotire erau apele? Era oare un adînc fără fund?
Atunci nu era moartea, nici nemurire; semnul nopţii şi al zilei încă nu era.
Liber sufla fără suflare acest Unul; mai presus de el nu mai era nimic altceva.
La început era întuneric învăluit în întuneric; acest Tot era o întindere nedesluşită de ape.
Germenul care era ascuns în haos, acest Unul s-a născut prin puterea căldurii.
La început s-a ivit deasupra acestuia dorinţa, care a fost cea dintîi emanaţie a spiritului.
Legătura cu fiinţa au găsit-o înţelepţii în nefiinţă, cercetînd cu înţelepciune în inima lor.
Raza lor luminoasă era îndreptată de-a curmezişul; a fost un dedesubt? a fost oare un deasupra?
Puterile creatoare erau; Puterile primitoare erau; Puterea pasivă era dedesupt, Puterea activă deasupra.
Cine ştie într-adevăr, cine ar putea spune aici (pe pămînt) de unde s-a născut, de unde-i această creaţiune?
Zei s-au ivit după crearea acestei lumii; atunci cine ştie cum s-a născut?
De unde s-a născut această lume, dacă a făcut-o sau nu,
Cel care-i stăpînul ei în cerul cel mai înalt, numai acela o ştie – sau nu o ştie nici el”

[vezi Înţelepciune străbună-Tezaurul Românilor, Mioara Căluşiţă-Alecu, Editura Miracol, Bucureşti, 2002, pag.24÷25]

Cartea a X-a din Rig Vēda

Cartea a X-a din Rig Vēda – ne lasă fără grai!

„Atunci nici Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă
Căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie.
Avea stăpîn şi margini pe-atunci Universul?
Avea adînci prăpăstii? Dar mare. Nu se ştie.

N-a fost nici Nemurire, căci Moartea nu-ncepuse.
Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi.
Nici vînt n-a fost să bată în acele începuturi;
Însă ceva în lume – Unicul – se ivi.

Era-nvelit în noapte adîncă Universul:
– Ocean de întuneric pierdut în noaptea lui.
Dar ca-ntr-o carapace, ascuns în învelişuri,
Ceva-născu prin forţă din chinul focului.”

[vezi Istoria secretă a Omeniri, Eugen Delcea, Editura Obiectiv, Craiova, 2004, pag.61]

„Atunci nici Nefiinţă n-a fost, şi nici Fiinţă,
Căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie.
Avea stăpîn şi margini pe-atuncea Universul?
Avea adînci prăpăstii? Dar mare. Nu se ştie.

N-a fost nici Nemurire, nici Moartea nu-ncepuse.
Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi.
Nici vînt n-a fost să bată acele începuturi;
Însă Ceva în lume – Unicul – se ivi.”

[vezi Limba şi literatura română, Eugen Simion (coord.), Florina Rogalski, Daniel Cristea-Enache, Editura Corint – manual pentru clasa a XI-a , pag.107].

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Despre limba română și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s