Despre Biserică în general

Despre Biserică în general

I – Naşterea Bisericii creştine are loc în ziua Praznicului Cincizecimii a anului 30. Adică la zece zile după Înălţare la cer a Mîntuitorului Isus Hristos, cînd a sosit ziua Cincizecimii – Praznicul Cincizecimii care se mai cheamă ziua Rusaliilor – are loc revărsarea Duhului Sfînt şi astfel Isus Hristos a întărit Biserica creştină.

[vezi 1.Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.II., Mircea Eliade, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, cap.XXVIII, pag.313, paragraf.221;
2.Biblia, Faptele sfinţilor apostoli, cap.2, 1÷47;
3.Şapte cărţi de religie, Dumitru Călugărul, Editat de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, pag.343÷345]

II – În sec.al II-lea – mai multe crize – au zguduit în mod periculos Biserica cea Mare. Din această cauză părinţii au elaborat treptat doctrina ortodoxă.[pag.362].
Singurul centru ortodox de la început a fost Roma. Prin urmare victoria ortodoxiei în antichitate se confundă cu victoria creştinismului roman.[pag.364].
Pe scurt, ortodoxia se defineşte prin:
-a) fidelitate faţă de Vechiul Testament şi de o tradiţie apostolică atestată de documente;
-b) rezistenţă împotriva exceselor imaginaţiei mitologizate;
-c) reverenţă faţă de gîndirea sistemică (deci, de filosofia grecească);
-d) importanţă acordată instituţiilor sociale şi politice, pe scurt, gîndirii juridice, categorie specifică geniului roman.[pag.364÷365]

[vezi Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.II., Mircea Eliade, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, cap.XXX, pag.362÷365, paragraf.235]

III – Anumite deosebiri dintre Biserica de Apus şi cea de Răsărit au început să se precizeze în secolul al IV-lea.
De exemplu, Biserica bizantină a întemeiat rangul de patriarh, ierarhic superior episcopilor şi mitropoliţilor.
La Sinodul de la Constantinopol (anul 381), Biserica orientală se declară alcătuită din patru jurisdicţii regionale, fiecare avînd scaun patriarhal.
Se întîmplă uneori ca tensiunea dintre Constantinopol – sau, indirect, împărat – şi Roma să devină critică.
Avînd moaştele sfîntului Andrei, „cel dintîi chemat” (cu întîietate deci asupra sfîntului Petru), Constantinopolul pretinde să fie cel puţin egal cu Roma. În secolele ce au urmat, dispute christologice sau eclesiale au opus în mai multe rînduri cele două Biserici.

[vezi Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.III., Mircea Eliade, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, cap.XXXII, pag.58, paragraf.257]

IV – Buna înţelegere a început să scadă după anul 800 şi anume din pricina patriarhilor de la Roma, din pricina mîndriei papilor (pe atunci papă la Roma era Nicolae I, iar la Constantinopol stăpînea patriarhul Ignatie).
Cearta între Răsărit şi Apus se adînceşte mai apoi şi din pricina Bulgarilor.
Cu vremea, Biserica Apusului a introdus în credinţă şi învăţături noi:
-1-Papa este capul cel mai înalt al Biserici;
-2-Duhul Sfînt purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul.(Filioque =„şi de la Fiul”);
-3-Între rai şi iad există un foc curăţitor numit purgatoriu;
-4-Sfînta Cuminecătură să se facă cu azimă.
Deci Sfînta Biserică a dăinuit una şi nedespărţită vreme de o mie de ani.
Aşadar pe la anul 1000 şi ceva, cînd papă la Roma era Leon al IX-lea, iar la Constantinopol era patriarh Mihail Celularie, adică pe 16 iulie 1054 Biserica creştină din Apus se separă (are loc Marea schismă) de Biserica creştină din Răsărit.
Aşadar Biserica Domnului se desparte în două:
-a) cea ortodoxă a Răsăritului;
-b) cea catolică a Apusului (după reformă sec.XVI-lea se va numi Biserica romano-catolică).

[vezi 1.Şapte cărţi de religie, Dumitru Călugărul, Editat de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, pag.421÷424;
2.Dicţionar Enciclopedic, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pag.340, catolic;
3.Conspiraţia satanei, vol.III, Teodor Filip, Ed.Obiectiv, Craiova, pag.75]

V – După reîntoarecerea curiei la Roma începe criza papalităţii cunoscută sub numele de „Marea schismă din Occident” sau „Marea schismă catolică”. Schisma (care a durat mai bine de 40 de ani, adică între 1378 şi 1417) era alimentată şi de teoria formulată şi insistent susţinută de Universitatea din Paris, opusă principiului demult stabilit de dreptul canonic şi anume, declarînd că papa trebuie să se supună hotărîrilor luate de concilii – singurul adevărat for de decizie în problemele Bisericii: „Toţi trebuie să dea ascultare unui conciliu, inclusiv papa, cînd conciliul ia o hotărîre cu privire la credinţă, la schismă şi la reformele Bisericii”.
Cît priveşte unitatea Bisericii catolice, aceasta a fost puternic lovită de faptul că, „sub presiunea crescîndă a caracterelor naţionale ale statelor europene în curs de formare, Biserica a fost constrînsă să recunoască diferitelor Bisericii locale o anumită autonomie” – observă R.Romano şi A.Tenenti.
Conciliul de la Constanţa(1414÷1418) a avut de rezolvat şi această Schismă în sensul de a lua sfîrşit.

[vezi 1.Geneza Medievală a Naţiunilor Moderne, Ioan-Aurel Pop, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, pag.128÷141 şi 152;
2.Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.IV, Ovidiu Drîmbă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, pag.28÷29]

VI – Biserica Ortodoxă a reluat după anul 1261 tratativele eclesiastice cu Roma; ea cerea cu insistenţă convocarea unui conciliu ecumenic care să lămurească problema lui filioque şi să pregătească unirea.
La rîndul lor, împăraţii bizantini, care se bizuiau pe sprijinul militar al Occidentului, erau nerăbdători să vadă realizată unirea cu Roma.
Negocierile au trenat aproape un secol.
În cele din urmă, la Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438÷1439), [vezi Istoria Bisericii ortodoxe române, Mircea Păcurariu, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993, pag.109] reprezentanţii ortodoxiei, presaţi de împărat, au acceptat condiţiile Romei, dar unirea a fost imediat invalidată de popor şi de cler.

[vezi 1.Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.III., Mircea Eliade, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, cap.XXXVII, pag.213, paragraf.302;
2.Geneza Medievală a Naţiunilor Moderne, Ioan-Aurel Pop, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, pag.184]

VII – În timpul Papei Eugen al IV-lea (1431÷1447) s-a discutat cu Ioan al VII-lea Paleologul (însoţit fiind de un mare număr de episcopi ai Bisericii din Orient). Se începeau tratativele pentru o încetare a schismei.

[vezi Papii-Istorie şi secrete, Claudio Rendina, Editura ALL, 2005, pag.582]

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în religie și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s